Premiera mondială a filmului Netflix, „Jay Kelly”, regizat de Noah Baumbach – unul dintre filmele care au impresionat publicul la Veneția

Pe 28 august, în “Sala Grande” a Festivalului Internațional de Film de la Veneția, am trăit unul dintre acele momente rare când emoția colectivă depășește orice barieră critică. Premiera mondială a filmului Netflix, Jay Kelly, regizat de Noah Baumbach, a transformat sala într-o mare de aplauze și priviri pline de admirație, un standing ovation de zece minute care a vibrat dincolo de pereții Palatului Festivalului.

Pe covorul roșu, George Clooney a apărut elegant, în ciuda faptului că nu s-a simțit bine în acea zi din cauza unei sinusite severe, motiv pentru care a lipsit de la conferința de presă, acesta și-a păstrat zâmbetul discret și prezența impecabilă, însoțit de soția sa, Amal. Atmosfera era una electrizantă, dar totodată caldă, așa cum doar Veneția știe să creeze.

Filmul, co-scris de Baumbach și Emily Mortimer, relatează povestea unui actor ajuns la mijlocul vieții, interpretat cu sinceritate și vulnerabilitate de Clooney, care, alături de managerul său (un Adam Sandler surprinzător de subtil), pornește într-o călătorie prin Europa. Filmul, în esență, un road movie existențial, o meditație asupra identității, a reconcilierii cu trecutul și asupra modului în care faima îți poate modela, dar și răpi, identitatea.

Pelicula jonglează cu autoironia și dramatismul, iar cameo-urile generoase de la Greta Gerwig la Jim Broadbent, oferă un plus de familiaritate fanilor stilului lui Baumbach. Uneori, povestea pare să alunece într-un sentimentalism excesiv, dar, în ansamblu, filmul își păstrează echilibrul prin sinceritatea emoției pe care o transmite.

Reacțiile criticilor au fost împărțite: unii au aplaudat forța interpretării lui Clooney, pe care au numit-o „cea mai sinceră și vulnerabilă” din cariera sa; alții au văzut în film o poveste ușor autocentrată. Publicul, însă, a fost cucerit. În sală, emoția a fost palpabilă, iar aplauzele de la final au confirmat că povestea intimă a atins un punct sensibil în sufletul celor care iubesc cinematografia.

Privind filmul din sala de proiecție, mi-a fost imposibil să nu remarc că producția ridică o întrebare profund umană: „Cât din ceea ce suntem este real și cât reprezintă doar imaginea pe care o proiectăm către lume?”. Este o reflecție care rămâne cu tine și după ce luminile se aprind, amintindu-ți că în spatele oricărui personaj public există un om care, la fel ca noi toți, își caută locul.

Loredana Salanță