Ce este, de fapt, complementul direct

De la bun început pentru cei care posibil să fi uitat, amintim că gramatica limbii române are două părți, morfologia și sintaxa. Cea din urmă cuprinde regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziții și fraze.

Complementul direct și rolul lui în gramatica limbii române

Cuvintele sau grupurile de cuvinte din alcătuirea unei propoziții ce pot fi idendificate ca unități sintactice aparte după funcția pe care  o îndeplinesc în cadrul ei poartă numele de părți de propoziție.

La rândul lor, părțile de propoziție sunt de două feluri: principale (subiectul și predicatul) și secundare (atributul și complementul).

Știri din lume

Te CRUCEȘTI! Vedetele din România care au fost ÎNȘELATE de parteneri!

Știri din lume

Dovada că Charlie Chaplin a fost ROMÂN! Cum a devenit prieten cu Ana Aslan

Deoarece în lecția de azi-utilă mai ales elevilor- ne vom ocupa de complementul direct, considerăm că ar fi necesar să lămurim și faptul că  acesta face parte, alături de complementul indirect, din complementele necircumstanțiale, respectiv de mod, de timp, de loc, de cauză, conditional, de scop.

După scurta introducere al cărei scop a fost să încadram complementul direct în categoria părților de propoziție (în sintaxa acesteia), spre a nu mai fi confundat cu părțile de vorbire prin care acesta se exprimă sau de care depinde, vrem să știți ce este complementul direct.

Ce este complementul direct

Definirea complementului direct o fac mulți academicieni sau profesori, autori ai unor lucrări de specialitate. Unul dintre ei, binecunosctul Alexandru Graur spune așa: “Complementul direct arată asupra cui se exercită o acțiune sau ce obiect rezultă din exercitarea acțiunii”. De aceea i se mai spune complement obiect direct.

Și vine cu următoarele exemplele: Trăsnetul a distrus casa. La întrebarea ce a distrus trăsnetul (subiect), răspunde substantivul casa, care este complement direct. Iată rezultatul acțiunii produs de trăsnet.

Vă puteți întreba, pe bună dreptate. Păi subiectul nu răspunde și el la întrebarea ce? Adevărat, numai că, aflați în fața unei astfel de propoziții, prima grijă este de a găsi predicatul (el este “coloana vertebrală” în jurul căruia se învârt celelalte părți de propoziție. Căutați apoi cine face acțiunea (a distrus) și reperați cuvântul trăsnetul, care este subiect (în realitate denumind un fenomen, se pune întrebarea ce, pe care o vom înlocui cu cine-folosită pentru ființe).

Odată ce am identificat subiectul, devine limpede că substantivul casa este complement direct.

Fiindcă am adus vorba de întrebări, CD, abreviere pentru complementul direct, răspunde la două întrebări: pe cine? ce?

În “Gramatica Academiei” definirea complemntului direct este asemănătoare, introducând însă și părțile de vorbire pe care le determină (verb sau interjecție) și de care vom vorbi în cele ce urmează.

Ce părți de vorbire determină un complement direct

-un verb

De cele mai multe ori tranzitiv (acel verb care are nevoie de un obiect direct), dar în anumite situații poate fi și intranzitiv (acțiunea lui nu se exercită asupra vreunui obiect). Cele mai multe verbe ce au un CD exprimă acțiuni. Însă, mai pot avea complement direct și verbe ce exprimă posesia: “a avea”, “a poseda”, precum și verbul „a putea”.

De ex.: Ascult o melodie (ce ascult?-o melodie). Voi aveți un diriginte foarte bun (ce aveți?- un diriginte); Bunicii noștri posedă un teren mare (ce posedă?- un teren); Pot vedea (ce pot?-vedea).

-o locuțiune verbală

De ex.: Noi avem în vedere studierea operei eminesciene (ce avem în vedere? – studierea).

-o interjecție

Interjecțiile determinate de CD pot avea sens de acțiune reală (haț! pe pisică) sau de acțiune realizabilă. Cele mai multe interjecții de acest fel au sens apropiat de modul imperativ: iată, iacă, uite (privește) o floare și na! (ține!, primește!). Na-ți cartea!

Prin ce se exprimă complementul direct

Cele mai multe complemente directe se exprimă prin substantiv sau printr-un înlocuitor al acestuia (pronume, numeral cu valoare substantivală), la cazul acuzativ fără prepoziția pe sau cu prepoziția pe.

1.Prin substantiv în acuzativ

De ex.: Profesorul i-a întrebat pe părinții copiilor (pe cine a întrebat profesoul? -pe părinții). Se observă aici existența prepoziției pe înaintea substantivului.

Imediat a aflat răspunsul. Nu avem prepoziție.

În cazul acesta complementul direct poate fi confundat cu subiectul. La începutul materialului explicam cum putem evita confuzia. De regulă, confuzia se produce când subiectul este neexprimat în propoziție. Dar el se subînțelege. Cine a aflat răspunsul?- el/profesorul.

2. Printr-o locuțiune substantivală

De ex.: Bunicul meu are încă ținere de minte.

3. Prin pronume în cazul acuzativ

-personal: L-a chemat pe el.

-posesiv: I-am văzut pe ai tăi la mare.

-demonstrativ: Pe acesta l-a felicitat.

-reflexiv: S-a văzut în oglindă (pe cine a văzut? Pe sine/se/-s).

-numeral cardinal: Astăzi i-am ascultat pe cei doi.

-numeral ordinal: L-a recomandat pe al treilea.

-verb la modul infinitiv: Încep a mânca.

-verb la modul gerunziu: Auzeam pași tropăind.

-verb la modul supin: Avea de rezolvat o problemă.

-locuțiune verbală: Pot ține seama de sfaturile tale.

Ce e bine să știi

După toate aceste explicații mai adăugăm că un verb poate avea două sau mai multe complemente directe coordonate, așezate unele după altele sau despărțite prin alte părți de propoziție.

De ex.: Zăpada încarcă crengile de copaci și acoperișurile caselor (Ce încarcă zăpada? – crengile…acoperișurile).

Cât despre locul complementului direct, el poate sta după partea de vorbire determinată, însă îl mai aflăm și înaintea verbului.

Locuitorii satului natal mă iubesc (pe cine iubesc locuitorii?- pe mine/mă).