Busola este un dispozitiv care arată direcțiile cardinale utilizate pentru navigare și orientare geografică. Așadar, ele au fost inventate cu mult timp în urmă pentru a ne ajuta să ne orientăm, în special în locurile unde tehnologia nu o poate face. Inventatorii busolei au lăsat moștenire o mare descoperire tuturor aventurierilor, iar în timp ea a fost și îmbunătățită. Cine a inventat busola și cum apărut?
Busolele arată unghiurile în grade: nordul corespunde cu 0°, iar unghiurile cresc în sensul acelor de ceasornic, deci estul este la 90°, sudul la 180° și vestul la 270°. Aceste numere permit busolei să arate azimuturile sau direcțiile care sunt de obicei exprimate în grade. Dacă se cunoaște variația locală între nordul magnetic și nordul adevărat, atunci direcția nordului magnetic oferă și direcția nordului adevărat.
Busola magnetică este cel mai cunoscut tip de busolă. Funcționează ca un indicator către „nordul magnetic”, meridianul magnetic local, deoarece acul magnetizat din inima sa se aliniază cu componenta orizontală a câmpului magnetic al Pământului.
[rssfeed id='1612173855' template='list' posts=2]Câmpul magnetic exercită un cuplu asupra acului, trăgând capătul nord sau polul acului aproximativ spre polul magnetic nord al Pământului, iar celălalt trăgând spre polul magnetic sud al Pământului. Acul este montat pe un punct de pivotare cu frecare scăzută, astfel încât să se poată întoarce ușor.
În navigație, direcțiile de pe hărți sunt de obicei exprimate cu referire la nordul geografic sau adevărat, direcția către Polul Nord geografic, axa de rotație a Pământului. În funcție de locul în care se află busola pe suprafața Pământului, unghiul dintre nordul adevărat și nordul magnetic, numit declinație magnetică, poate varia mult în funcție de locația geografică.
Declinația magnetică locală este menţionată pe majoritatea hărților, pentru a permite orientarea cu o busolă paralelă cu nordul adevărat. Locațiile polilor magnetici ai Pământului se schimbă lent cu timpul, ceea ce se numește variație seculară geomagnetică.
Dintre cele patru mari invenții, busola magnetică a fost inventată pentru prima dată ca dispozitiv de deviație încă din timpul dinastiei Han chineze (din aprox. 206 î.Hr.) și mai târziu adoptată pentru navigație de chinezii dinastiei Song în timpul secolului al XI-lea. Prima utilizare a busolei înregistrată în Europa de Vest și în lumea islamică a avut loc în jurul anului 1190.
Mai târziu apar formele de busole mai specializate. În Perioada Marilor descoperiri geografice portughezii au perfecționat busola. Alexander Neckam, un savant englez, menționează busola pentru prima oară prin secolul XII în Europa, fiind adusă în anul 1190 de arabi. Forma busolei de azi este menționată prin secolul al XIII-lea probabil de un navigator italian din Amalfi, Flavio Gioia, declarat „inventatorul busolei”.
Busola este de două tipuri, clasică și numerică, însă cea mai des utilizată este busola clasică. Aceasta se compune dintr-o capsulă transparentă și etanșă care conține un lichid uleios, în care se rotește o săgeată magnetizată care este fixată pe un pivot. Totodată, în alcătuirea busolei intră și o săgeată magnetică (ac magnetic). Aceasta este montată pe un ax și este colorată la un capăt în roșu, iar la celălalt capăt în negru sau albastru. Vârful roșu indică Polul Nord, iar cel negru, Polul Sud. Altă componentă a busolei este rama. Aceasta este marcată cu cele patru puncte cardinale: N, S, E, V.