Cercetătorii afirmă că formarea Lunii este cheia pentru înțelegerea impactului acesteia, fapt care a dus la dezvoltarea mai multor modele de înțelegere a diferitelor scenarii care ar fi dus la formarea acesteia. Află informații de despre formarea Lunii, dar și care este planeta sistemului solar care numără cele mai multe Luni.
Cercetările lor i-au determinat să creadă că o planetă mai mică, în raport cu dimensiunea lunii sale, precum a noastră, ar putea fi necesară pentru ca astfel de condiții care sunt favorabile vieții să fie posibile. Ei au observat că raportul de dimensiune dintre o planetă și luna sa este esențial. Cercetătorii deduc că o lună mare este necesară pentru a influența tectonica plăcilor, mareele sau mecanica orbitală. Iar sateliții de această dimensiune nu se pot forma în jurul planetelor mult mai mari decât Pământul.
Această descoperire ne poate ajuta să înțelegem mai bine cum a apărut acest fenomen pe Pământ și ne oferă indicii pentru a-l găsi pe alte planete. Din câte știm, planeta noastră este până acum singura cunoscută că adăpostește viață. Potrivit autorilor acestui studiu, acesta prezintă o serie de caracteristici unice în sistemul nostru solar: avem plăci tectonice active, un câmp magnetic puternic care ne protejează de radiația solară și o lună relativ mare în comparație cu dimensiunea Pământului.
[rssfeed id='1612173855' template='list' posts=2]Pentru cercetătorii, conduși de Miki Nakajima, profesor de fizică și astronomie la Universitatea din Rochester, prezența satelitului nostru natural și dimensiunea acestuia au fost decisive pentru dezvoltarea vieții pe planeta noastră. Prezența Lunii controlează durata zilei și mareele oceanice, ceea ce afectează ciclurile biologice ale Pământului.
De asemenea, Luna stabilizează axa de rotație a Pământului cu cel puțin câteva grade. Astfel, cel puțin pentru Pământ, Luna contribuie și la stabilitatea climei Pământului și poate oferi un mediu ideal pentru ca viața să se dezvolte și să evolueze. Dar nu toate lunile sunt ca ale Pământului. Există planete în sistemul nostru solar care nu au niciuna, precum Mercur sau Venus, în timp ce altele precum Jupiter au aproximativ 80.
Deși există încă dezbateri cu privire la modul în care s-a format luna noastră, cea mai populară teorie este că s-a datorat unui impact uriaș care a făcut ca materialul să fie aruncat afară de pe Pământ. Acel material a creat un disc de acreție în jurul planetei care a ajuns, după foarte mult timp, să devină o lună fracțională mare, după cum spun cercetătorii.
„Luna ar fi putut fi formată printr-un impact mai energetic care ar fi omogenizat sistemul mai ușor. Impacturile energetice propuse includ o coliziune între două obiecte de o dimensiune la jumătate față de cea a Pământului și alte cazuri de energie mare, moment unghiular mare. O altă opțiune este că Luna ar fi putut fi formată prin impacturi multiple. Impactorii mici, de mare viteză, pot dezlipi și lansa materiale de pe mantaua Pământului pe orbită, dar dacă unii dintre impactori sunt mari sau lenți, discul și, prin urmare, Luna ar avea semnături izotopice care provin de la impactoare”, spune Nakajima în studiul său.
Când au aplicat modelul propus pe planete care sunt considerate posibile super-Pământuri, de aproximativ șase ori mai mari decât Pământul, cercetătorii au descoperit că nu a funcționat. Tot materialul ejectat s-a vaporizat sau a căzut înapoi pe planeta de pe care a provenit, iar discul nu a ajuns să formeze o lună.
Acest rezultat i-a determinat să creadă că o planetă mai mică, în ceea ce privește dimensiunea lunii sale, precum a noastră, ar putea fi necesară pentru ca acele condiții care sunt favorabile vieții să fie posibile. Ei au observat că raportul de dimensiune dintre o planetă și luna sa este esențial. Cercetătorii deduc că o lună mare este necesară pentru a influența tectonica plăcilor, mareele sau mecanica orbitală. Iar sateliții de această dimensiune nu se pot forma în jurul planetelor mult mai mari decât Pământul.
Cu aceste rezultate, autorii studiului propun ca această descoperire să fie luată în considerare în misiunile de căutare a vieții extraterestre. Acum, că telescopul James Webb este la capacitate maximă, această descoperire ar putea încuraja cercetătorii să caute nu numai exoplanete, ci și exoluni care orbitează în jurul lor.