Misterul magnetic al Lunii. Cum explică astronomii magnetismul neobișnuit al rocilor de pe Lună

Magnetismul neobișnuit al rocilor lunare colectate între 1968 și 1972, în timpul misiunilor programului NASA Apollo, are acum o teorie care să-l explice. Tot materialul care a ajuns pe Pământ în acel moment a oferit informații foarte valoroase despre istoria Lunii noastre. Află care este misterul magnetic al Lunii după ce oamenii de știință au explicat acest fenomen.

Misterul magnetic al Lunii este explicat de către cercetători

Cu toate că bucăți de rocă au ajuns pe Pământ pentru a fi analizate, există și o mare necunoscută și anume că, deși unele roci păreau să se fi format în prezența unui câmp magnetic puternic, nu era clar cum un corp ceresc de dimensiunea Lunii ar fi putut genera un câmp magnetic de o asemenea magnitudine.

În prezent, Luna nu are câmp magnetic. Modelele miezului său sugerează că era probabil prea mic și nu avea forța convectivă pentru a fi produs una continuu puternică, deoarece acest lucru necesită ca miezul în cauză să disipeze o cantitate mare de căldură. Formațiunile uriașe de stâncă care se scufundă în mantaua Lunii ar fi putut genera genul de convecție interioară care produce câmpuri magnetice puternice, lucru care s-ar fi putut întâmpla cu intermitență în timpul primului miliard de ani din istoria satelitului nostru natural.

Știri din lume

Dovada că Charlie Chaplin a fost ROMÂN! Cum a devenit prieten cu Ana Aslan

Știri din lume

10 locuri din Maramureș pe care trebuie să le vizitezi. Localnicii își respectă, cu sfințenie,...

Oamenii de știință cred că la câteva milioane de ani după formarea Lunii, aceasta a fost acoperită de un ocean de magmă. Pe măsură ce a început să se răcească și să se solidifice, diverse minerale s-au scufundat, în timp ce altele au plutit pentru a forma crusta. Magma lichidă rămasă era bogată în titan și elemente producătoare de căldură, cum ar fi toriu, uraniu și potasiu, așa că a durat mai mult să se solidifice, dar s-ar fi solidificat în cele din urmă chiar sub crustă.

Pe baza compoziției actuale a Lunii, oamenii de știință au modelat o dinamică despre modul în care aceste formațiuni de titan s-ar fi prăbușit, precum și ce efect ar fi putut avea atunci când au ajuns în sfârșit la miezul Lunii. Au avut loc aproximativ 100 de astfel de scufundări în acei primi ani ai existenței Lunii, iar fiecare dintre acestea ar fi putut produce un câmp magnetic puternic care a durat aproape un secol.

Conductorul electric produce câmpul magnetic

Formațiunile ar fi devenit „picături” de 60 de kilometri în diametru. Odată ce au ajuns la fund, se crede că au generat o reacție mare în dinamul central al Lunii, determinând convecția în miez să crească suficient de mare pentru a genera un câmp magnetic pe suprafața Lunii la fel de puternic sau chiar mai puternic decât cel al Pământului.

„Tot ce ne-am gândit la modul în care sunt generate câmpurile magnetice în nucleele planetare ne spune că un corp de dimensiunea Lunii nu ar trebui să fie capabil să genereze un câmp la fel de puternic ca cel al Pământului”, explică Alexander Evans, profesor asistent la Brown coautor al studiului împreună cu Sonia Tikoo de la Universitatea Stanford.

Corpurile planetare produc câmpuri magnetice prin intermediul a ceea ce este cunoscut sub numele de dinam central. Căldura disipată încet provoacă convecția metalelor topite în miezul unei planete. Agitarea constantă a materialului conductor electric este ceea ce produce un câmp magnetic. Așa se formează câmpul magnetic al Pământului, care protejează suprafața de cele mai periculoase radiații ale Soarelui.  Acest nou studiu arată cum rocile care se scufundă ar fi putut furniza impulsuri convective intermitente și aduce o nouă explicație pentru misterul magnetic al Lunii.