Home » Știri » Ce spune, de fapt, legenda Meșterului Manole

Ce spune, de fapt, legenda Meșterului Manole

Pană Emanuela / 23.10.2021, 19:42

Țara noastră este bogată în legende, iar dacă ar fi să întrebăm câțiva români care sunt cele mai populare dintre cele pe care le cunosc, cu siguranță legenda tristă și romantică a Meșterului Manole și a Mănăstirii din Argeș ar fi pe listă. Ce spune această capodoperă a culturii populare românești și cât adevăr este în ea, afli în continuare.

Ce spune, de fapt, legenda Meșterului Manole

Cu toții am auzit de legenda Meșterului Manole (într-o formulare mai exactă, balada legendară „Monastirea Argeșului“), cu atât mai mult cu cât se studiază în școli, însă probabil că nu toată lumea își mai amintește cuprinsul acesteia.

Irevocabil legată de impresionanta Mănăstire Curtea de Argeș, legenda Meșterului Manole poartă în ea unul dintre miturile fundamentale ale poporului român, și anume că nimic din ce e proiectat să reziste nu poate fi clădit fără sacrificiu. Alături de Miorița, legenda Meșterului Manole, cel care și-a sacrificat soția însărcinată pentru a zidi Mănăstirea Argeșului, este fără doar și poate unul dintre cele mai cunoscute și importante mituri românești.

Având în vedere că implică şi personaje semilegendare precum Negru-Vodă, considerat întemeietorul Țării Românești, balada „Monastirea Argeșului“ este un soi de mit fondator. Puțini sunt cei ce știu că această legendă cunoaște peste 200 de variante, însă în toate, „povestea“ este aceeși: Negru-Vodă (Neagoe Basarab, în istorie), împreună cu „Nouă meșteri mari, / Calfe și zidari / Și Manole – zece / Care-i și întrece“ caută „Pe Argeș în gios, / Pe un mal frumos,“ locul pentru a ridica „Monastire naltă / Cum n-a mai fost altă“.

Munca celor zece meșteri este, însă, zadarnică, pentru că ce zidesc ziua se surpă noaptea. Într-o noapte, însă, lui Manole i se dezvăluie în nefasta soluție, și anume necesitatea de a o sacrifica pe prima femeie care vine să aducă bucate „la soț / ori la frate“. În ciuda rugăciunilor înălțate de manole, care îi cere lui Dumnezeu să îi oprească soția în drum, Ana este cea care sosește prima și, astfel, nimic nu poate împiedica sacrificiul.

De departe cel mai emoționant moment al legendei este zidirea Anei: „Iar Manea ofta / Și se apuca / Zidul de zidit, / Visul de-mplinit“. Balada legendară nu se termină, însă, aici. Când biserica a fost terminată, regele a dat ordin ca Manole și cei nouă zidari să fie închiși într-unul dintre turnurile Mănăstirii Argeșului

Citește și: Lacul Miresei. Legenda cutremurătoare a lacului din România despre care se spune că ar fi blestemat

Cât adevăr este în această baladă legendară

Potrivit specialiștilor în etnografie, istorie și antropologie, întâmplările descrise în legenda Meșterului Manole au la bază obiceiuri reale. Altfel spus, zidirea Anei, soția meșterului pomenit în cunoscuta baladă, nu este rodul imaginației autorului sau un simbol inventat al creației, ci o practică folosită în societăţile arhaice şi perpetuată în Ţările Române chiar în perioada Evului Mediu, în plănă eră creștină.

Cât adevăr ascunde legenda Meșterului Manole
Cât adevăr ascunde legenda Meșterului Manole

Eliade și Skok, specialişti în istoria religiilor şi mitologie sau etnografie, erau convinși că acest tip de legende au fost construite pe baza unor realităţi istorice: sacrificii în construcție, oameni uciși și îngropați la temelia unor edificii sau persoane zidite de vii în pereți.

Balada Meșterului Manole

Pe Argeș în gios,
Pe un mal frumos,
Negru-vodă trece
Cu tovarăși zece:
Nouă meșteri mari,
Calfe și zidari
Și Manoli – zece,
Care-i și întrece.
Merg cu toți pe cale
Să aleagă-n vale
Loc de monastire
Și de pomenire.
Iată, cum mergea
Că-n drum agiungea
Pe-un biet ciobănaș
Din fluier doinaș.
Și cum îl vedea,
Domnul îi zicea:
– Mândre ciobănaș
Din fluier doinaș,
Pe Argeș în sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Argeș în gios
Cu turma ai fost.
Nu cumv-ai văzut,
Pe unde-ai trecut,
Un zid părăsit
Și neisprăvit,
La loc de grindiș,
La verde-aluniș
– Ba, doamne-am văzut,
Pe unde-am trecut,
Un zid părăsit
Și neisprăvit,
Cânii, cum îl vad,
La el se răpăd
Si latră-a pustiu
Si urlă-a morțiu.
Cât îl auzea,
Domnu-nveselea,
Și curând pleca,
Spre zid apuca,
Cu nouă zidari,
Nouă meșteri mari
Și Manoli – zece,
Care-i și întrece.
– Iată zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de monastire
Și de pomenire.
Deci voi, meșteri mari,
Calfe și zidari,
Curând vă siliți
Lucrul de-l porniți
Ca să-mi rădicați,
Aici să-mi durați
Monastire naltă
Cum n-a mai fost altă,
Că v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar în temelii!
Meșterii grăbea,
Șfările-ntindea,
Locul măsura,
Șanțuri largi săpa
Și mereu lucra,
Zidul ridica,
Dar orice lucra,
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucra în zadar!
Domnul se mira
Ș-apoi îi mustra,
Ș-apoi se-ncrunta
Și-i amenința
Să-i puie de vii
Chiar în temelii!
Meșterii cei mari,
Calfe și zidari
Tremura lucrând,
Lucra tremurând
Zi lungă de vară,
Ziua pân-în seară;
Iar Manoli sta,
Nici că mai lucra,
Ci mi se culca
Și un vis visa,
Apoi se scula
Ș-astfel cuvânta:
– Nouă meșteri mari,
Calfe și zidari,
Știți ce am visat
De când m-am culcat?
O șoaptă de sus
Aievea mi-a spus
Că orice-am lucra,
Noaptea s-a surpa
Pân-om hotărî
În zid de-a zidi
Cea-ntâi soțioară,
Cea-ntâi sorioară
Care s-a ivi
Mâni în zori de zi,
Aducând bucate
La soț ori la frate.
Deci dacă vroiți
Ca să ispraviți
Sfânta monastire
Pentru pomenire,
Noi să ne-apucăm
Cu toți să giurăm
Și să ne legăm
Taina s-o păstrăm;
Ș-orice soțioară,
Orice sorioară
Mâni în zori de zi
Întâi s-a ivi,
Pe ea s-o jertfim,
În zid s-o zidim!
Iată,-n zori de zi,
Manea se trezi,
Ș-apoi se sui
Pe gard de nuiele,
Și mai sus, pe schele,
Și-n câmp se uita,
Drumul cerceta.
Când, vai! ce zărea?
Cine că venea?
Soțioara lui,
Floarea câmpului!
Ea s-apropia
Și îi aducea
Prânz de mâncatură,
Vin de băutură.
Cât el o zărea,
Inima-i sărea,
În genunchi cădea
Si plângând zicea:
– Dă, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Sa facă pâraie,
Sa curgă șiroaie,
Apele să crească,
Mândra să-mi oprească,
S-o oprească-n vale,
S-o-ntoarcă din cale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceriu-ntuneca.
Și curgea deodată
Ploaie spumegată
Ce face pâraie
Și îmflă șiroaie.
Dar oricât cădea,
Mândra n-o oprea,
Ci ea tot venea
Și s-apropia.
Manea mi-o vedea,
Inima-i plângea
Și iar se-nchina,
Și iar se ruga:
– Suflă, Doamne,-un vânt,
Suflă-l pe pământ,
Brazii să-i despoaie,
Paltini să îndoaie,
Munții să răstoarne,
Mândra să-mi întoarne,
Să mi-o-ntoarne-n cale,
S-o ducă devale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Și sufla un vânt,
Un vânt pre pământ,
Paltini că-ndoia,
Brazi că despoia,
Munții răsturna,
Iară pe Ana
Nici c-o înturna!
Ea mereu venea,
Pe drum șovăia
Și s-apropia
Și, amar de ea,
Iată c-agiungea!
Meșterii cei mari,
Calfe și zidari
Mult înveslea
Dacă o vedea,
Iar Manea turba,
Mândra-și săruta,
În brațe-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Și, glumind, zicea:
– Stai, mândruța mea,
Nu te speria,
Că vrem să glumim
Și să te zidim!
Ana se-ncredea
Și vesel râdea.
Iar Manea ofta
Și se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pan’ la gleznișoare,
Pan’ la pulpișoare.
Iar ea, vai de ea,
Nici ca mai râdea,
Ci mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Agiungă-ți de șagă,
Ca nu-i bună, dragă.
Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău ma strânge,
Trupușoru-mi frânge!
Iar Manea tăcea
Și mereu zidea;
Și o cuprindea
Pan’ la gleznișoare,
Pan’ la pulpișoare,
Pan’ la costișoare,
Pan’ la țâțișoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plângea
Și mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Þâțișoara-mi plânge,
Copilașu-mi frânge!
Manoli turba
Și mereu lucra.
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pan’ la costișoare,
Pan’ la țâțișoare,
Pan’ la buzișoare,
Pan’ la ochișori,
Încât, vai de ea,
Nu se mai vedea,
Ci se auzea
Din zid ca zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Viața mi se stinge!
Pe Argeș in gios,
Pe un mal frumos
Negru-vodă vine
Ca să se închine
La cea monastire,
Falnică zidire,
Monastire naltă,
Cum n-a mai fost altă.
Domnul o privea
Și se-nveselea
Și astfel grăia:
– Voi, meșteri zidari,
Zece meșteri mari,
Spuneți-mi cu drept,
Cu mâna la piept,
De-aveți meșterie
Ca să-mi faceți mie
Altă monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Și mult mai frumoasă?
Iar cei meșteri mari,
Calfe și zidari,
Cum sta pe grindiș,
Sus pe coperiș,
Vesel se mândrea
Ș-apoi răspundea:
– Ca noi, meșteri mari,
Calfe și zidari,
Alții nici că sunt
Pe acest pamânt!
Află că noi știm
Oricând să zidim
Altă monastire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Și mult mai frumoasă!
Domnu-i asculta
Și pe gânduri sta,
Apoi poruncea
Schelele să strice,
Scări să le ridice,
Iar pe cei zidari,
Zece meșteri mari,
Să mi-i părăsească,
Ca să putrezească
Colo, pe grindiș,
Sus, pe coperiș.
Meșterii gândea
Și ei își făcea
Aripi zburătoare
De șindrili ușoare.
Apoi le-ntindea
Și-n văzduh sărea,
Dar pe loc cădea
Și unde pica,
Trupu-ș despica.
Iar bietul Manoli,
Meșterul Manoli,
Când se încerca
De-a se arunca,
Iată c-auzea
Din zid că ieșea
Un glas nădușit,
Un glas mult iubit,
Care greu gemea
Si mereu zicea:
– Manoli, Manoli,
Meștere Manoli!
Zidul rău mă strânge,
Þâțișoara-mi plânge,
Copilașu-mi frânge,
Viața mi se stinge!
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochii-i se-nvelea;
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvârtea
Și de pe grindiș,
De pe-acoperiș,
Mort bietul cădea!
Iar unde cădea
Ce se mai făcea?
O fântână lină,
Cu apă puțină,
Cu apă sărată,
Cu lacrimi udată!