Cea mai mare pasăre care a existat vreodată pe Terra. Aripile ei măsurau aproape 7 metri

Acum mai bine de șase milioane de ani, cerul Argentinei găzduia cea mai mare pasăre care a existat vreodată pe Terra. Un prădător de temut, acesta cântărea 70 kg și avea o anvergură a aripilor de aproximativ 7 metri, cam de aceeași mărime cu un avion ușor. Iată despre ce pasăre gigantică este vorba.

Argentavis, cea mai mare păsăre care a existat în lume

Argentavis făcea parte dintr-un grup dispărut de păsări prădătoare numite teratorns – „păsări monstru”. Ele sunt înrudite cu berzele și cu vulturii din Lumea Nouă, cum ar fi vulturii curcan și condorii. Însă Argentavis i-a eclipsat pe toți, cântărind de șase ori mai mult și având o anvergură a aripilor de peste două ori mai lungă.

Așadar, nu există nicio îndoială că Argentavis zbura. Avea toate caracteristicile zburătoarelor moderne, inclusiv oase ușoare și goale și aripi puternice și rezistente. Însă, modul în care a zburat a fost cel care i-a intrigat pe paleontologi, având în vedere dimensiunea sa masivă în raport cu păsările moderne.

Știri din lume

Te CRUCEȘTI! Vedetele din România care au fost ÎNȘELATE de parteneri!

Știri din lume

Dovada că Charlie Chaplin a fost ROMÂN! Cum a devenit prieten cu Ana Aslan

Cum își ridica corpul de la sol

Sankar Chatterjee, cercetător în cadrul Muzeului Universității Texas Tech, a decis să modeleze stilul de zbor al acestei păsări gigant, efectuând simulări cu fosilele cunoscute. El a descoperit că Argentavis avea nevoie de o pantă, nu foarte mare, pentru a putea decola. Odată în aer, zborul în bătaie de aripi pe care îl folosesc păsările mici era exclus pentru uriașul prădător, potrivit National Geographic.

Studiindu-i scheletul, Chatterjee a estimat cantitatea maximă de putere pe care mușchii săi de zbor ar fi putut-o genera. Și, deși substanțială, era totuși de 3,5 ori mai mică decât cantitatea minimă de putere necesară pentru a zbura. În schimb, Chatterjee crede că Argentavis era un maestru al planării.

La fel ca păsările moderne, cercetătorul crede că Argentavis a folosit două tehnici. Zburând de-a lungul crestelor andine, se menținea la înălțime folosind curenții de aer ascendenți produși de vântul deviat pe stânci. Cele câteva fosile găsite la poalele Anzilor îi susțin ideea.

Datorită planării sale eficiente, putea să se mențină în aer folosind curenți de vânt relativ lenți. Chatterjee a calculat că viteza sa maximă era de aproximativ 70 km/h, ceea ce îi permitea să cerceteze întinderi vaste de teren în căutarea prăzii. Este un stil foarte eficient din punct de vedere energetic, iar astăzi, vulturii îl folosesc cu mare efect, parcurgând uneori sute de kilometri fără o singură bătaie de aripă.

Când pasărea a trecut de la munți la spațiile largi și deschise din pampas, a trecut la o metodă diferită – zborul termic, în care coloanele de aer cald care se ridică îi asigură planarea.

De ce nu mai există astăzi giganți de aceeași mărime

Cercetătorul crede că răspunsul este dat de clima Miocenului târziu. În urmă cu șase milioane de ani, Argentina era mult mai caldă și mai uscată decât este astăzi. Era fix vremea necesară pentru a genera termalele puternice necesare pentru a ridica o pasăre atât de mare.

Argentavis a fost perfect adaptată pentru a profita de acest habitat mare și deschis, unde putea călători pe distanțe lungi în căutarea prăzii. Și, spre deosebire de condorii moderni, nu era un simplu gunoier. Craniul său foarte mare, care se termina cu un cioc impresionant în formă de cârlig, îl făceau un vânător activ, putând să prindă prada în zbor.