Totul despre călugării-mumii și automumificarea acestora. Intrau de bunăvoie în morminte și sunau dintr-un clopoțel în fiecare zi în care cât încă erau în viață. De ce făceau acest lucru. Povestea terifiantă.
De-a lungul mai multor secole, în regiunile în care se practica budismul, mai ales în Prefectura Yamagata din Japonia, se auzeau adesea sunete înfiorătoare de clopoței. Aceștia erau sunați de călugării îngropați de vii, de bunăvoie. Această practică a „automumificării” călugărilor budiști a existat din secolul al XI-lea până în secolul al XIX-lea, atunci când guvernul japonez a decis să o interzică.
Motivul a fost faptul că era, de fapt, o formă de sinucidere asistată. Totuși, au continuat să mai existe budiști care s-au transformat în mumii, în ciuda interdicției. Ei nu vedeau acest proces ca o formă de sinucidere, ci o cale către nirvana, starea mistică de fericire, în care sufletului individual se contopește cu esența divină.
Aceasta a apărut la începutul secolului al IX-lea, grație sau din cauza unui călugăr pe nume Kūkai, fondatorul școlii budiste Shingon. La 20 de ani de la moartea lui, a apărut o lucrare hagiografică dedicată lui. Aceasta spunea că el nu a murit, ci a intrat cu voia lui într-un mormânt, într-o stare meditativă specială. Astfel, peste milioane de ani, acesta „s-ar putea întoarce” pentru a ajuta și alți oameni să ajungă în nirvana.
Călugării-mumii Yamagata Shingon sunt cunoscuți astăzi ca fiind cei mai numeroși oameni care au încercat să devină mumii.
Înainte de a fi băgați în morminte, în poziție de lotus, pentru a se transforma în mumii („Sokushinbutsu”) călugării aveau o perioadă lungă și intensă de pregătire. La început, fiecare călugăr urma o dietă alimentară foarte strictă pentru a își pregăti trupul. Prima parte a ritualului alimentar dura o mie de zile, urmat de încă un ciclu de o mie de zile.
Dieta strictă prevedea doar consumul de apă, fructe, nuci și semințe culese din păduri și munți. În următoarea etapă de pregătire, călugării mâncau rădăcini și scoarță de pin. De asemenea, aceștia consumau un ceai special făcut din semințe toxice de Toxicodendron vernicifluum. Acest ceai curăța organele interne de paraziți, pentru a preveni dezintegrarea trupului celui care dorea să devină o mumie.
Întregul proces premergător se făcea pentru a deshidrata corpul. în așa fel încât să fie ferit de bacterii și viermi, care l-ar putea distruge în timpul descompunerii.
După ce totul era finalizat, călugării se așezau singuri în mormintele lor, înghesuiți în poziție de lotus. În morminte, aceștia luau cu ei tuburi care le permiteau să respire și câte un clopoțel din care sunau în fiecare zi, pentru a anunța templul că încă nu au murit.
Când un clopoțel înceta să mai sune, se presupunea că a murit un călugăr. I se deschidea mormântul, se înlătura tubul pentru aer, după care mormântul era închis din nou, pentru alte o mie de zile. După trecerea timpului, momintele erau redeschise, aceștia fiind verificați pentru semne de descompunere.
Dacă se găsea o mumie într-un mormânt, aceasta era scoasă, îmbrăcată în haine somptuoase și ulterior expusă în temple, pentru a fi venerată. Totuși, multora nu le reușea procesul de mumificare, trupurile lor descompunându-se. Ei aveau o altă soartă, fiind lăsați în mormintele lor și cinstiți pentru efortul depus.
O parte dintre călugării-mumii pot fi văzuți în temple din Japonia. Una dintre cele mai cunoscute mumii este cea a lui Shinnyokai-Shonin, care a trăit între anii 1687 și 1783.