Home » Cum să faci orice » Cele mai comune apoziții din limba română

Cele mai comune apoziții din limba română

Ileana Mladinoiu / 11.09.2021, 10:17
Cele mai comune apoziții din limba română

Apoziția vine de la cuvântul latinesc appositio (adăugare) și are interpretări diferite la mulți autori, astfel încât nicio definire nu acoperă noțiunea în toate construcțiile, în ele fiind implicați diverși factori semantici sau sintactici.

Lecția de gramatică

Am spus că adăugare reprezintă traducerea lui appositio, dar mai pe înțelesul tuturor cuvântul ce ne-ar ajuta se poate înlocui cu explicație. Așadar, apoziția “explică” antecedentul (care se află înainte), ceea ce înseamnă că conținutul acesteia depinde de conținutul antecedentului.

Dependența de coținut față de antecedentul căreia i se alătură (juxtapune) este marcată întotdeauna prin pauză asociată cu intonația. Aceasta ne face să apreciem că apoziția și antecedentul se află într-un raport de subordonare.

Deci, unitatea sintactică apozitivă și antecedentul ei nu are un conținut identic și nici nu reprezintă un caz de sinonimie contextuală. Vizează un singur „obiect” sau o singură „realitate” care se prezintă o dată în calitate de antecedent și a doua oară în calitate de apoziție când trimite la o altă noțiune, o altă judecată.

Ce este apoziția

Vom da două variante de definiri care în final converg către una singură. Apoziția este o parte de propoziție secundară care determină un substantiv sau un substitut al acestuia, un adjectiv, un adverb sau o interjecție și exprimă un alt “nume” al “obiectului” sau “realității” indicate deja prin determinat.

De ex.: Într-o duminică a venit tatal mamei, bunicul meu. Determinatul este tatăl mamei, iar apoziția este bunicul meu. Plasarea celei de-a doua expresii bunicul meu lângă prima-tatăl meu- are rolul de a explica cine este tatăl mamei, de a da o informație suplimentară.

  • Cerul este albastru, adică la fel ca cicoarea.
  • Aici, în acest liceu, sunt tineri olimpici. Aici este adverb (determinatul), iar în liceu (explică unde sunt tinerii), este apoziție.
  • Pisica merge ti pa-ti pa, adică fără zgomot. Interjecția ti pa-ti-pa este regentul. Iar fără zgomot este apoziția.

De remarcat prezența unui adverb explicativ cum este adică sau în alte cazuri, anume, cu alte cuvinte, respectiv. Ele nu fac parte din apoziție, ci doar  semnalează prezența acesteia din planul comentariilor.

De ex.: Sora lui, anume Ioana, este doctor. Anume anunță prezența apoziției Ioana.

Gramatica Academiei, volumul al II-lea , ediția a II-a revizuită și adăugită spune: apoziția este atributul substantival pus cazul în nominativ indiferent de cazul termenului determinat, sau acordat în caz cu acesta.

De ex.: Vasile, ciobanul, merge cu oile la pășunat.

Acesta aduce brânză pentru vecinul său, popa Iftimoaie. Vecinul este la acuzativ, popa la nominativ, Iftimoaie la nominativ.

Apoziția în limba română
Apoziția în limba română

Prin ce se exprimă apoziția și cum se clasifică

1. După numărul unităților lexicale componente, apoziția este de două feluri: simplă și dezvoltată.

  • apoziția simplă 

Se exprimă printr-un substantiv propriu sau comun, printr-un adjectiv substantivizat și, mai rar, printr-un pronume.

De ex.: Fratele meu, Ion, lucrează la primărie. Ion este apoziție simplă exprimată printr-un substantiv propriu.

Noi, fetele, suntem mai cochete. Apoziția simplă fetele este exprimată printr-un substantiv comun.

„Coana Luța… ieși de două ori…“o zi ca altele” (Mihail Sadoveanu). Altele este pronume nehotărât cu funcția sintactică de apoziție.

Apoziția simplă are rolul de a exprima ceva necesar spre cunoașterea obiectului denumit de substantivul determinat sau ceva suplimentar, o precizare sau o explicație pe care orice vorbitor consideră că e potrivit să o dea.

De ex.: …iar acești doi veterani sunt generalii Anghel și Apostolache. Apozițiile Anghel și Apostolache sunt utile substantivului generalii, fiindcă despre aceste persoane nu s-a vorbit mai înainte, pe când apoziția Ion  din primul exemplu vine ca o precizare ce ar putea lipsi.

  • apoziția dezvoltată 

Se exprimă printr-o îmbinare de cuvinte: substantive, urmate de un atribut sau mai multe.

De ex.: Părintele, starostele ciobanilor din partea locului, era îndrăgit de aceștia. Starostele ciobanilor din partea locului este apoziție dezvoltată. Observați că este formată din mai multe cuvinte (grup nominal), iar atunci când un elev sau oricine dorește s-o analizeze din punct de vedere sintactiic o va lua ca un tot, ca o unitate sintactică.

În schimb, părțile din care se compune apoziția vor fi analizate separat: starostele, ciobanilor…

Acest om, prieten al meu din tinerețe, s-a schimbat mult. Grupul prieten al meu din tinerețe este apoziție dezvoltată, alcătuită din substantive, pronume, prepoziție.

  • apoziția multiplă

Este formată din mai multe apoziții simple sau dezvoltate

De ex.: Au înflorit pomii, anume vișinii, merii. Cărțile sunt ale Ioanei, ale prietenei tale celei mai bune.

2. După elementul regent, adică dupa cuvântul de care depinde, apozițiile sunt:

-atributive;

De ex.: Deodată, iese soarele, mândrul soare. Mândrul soare este apoziție atributivă, părțile componente se vor analiza separat (care soare?- mândrul soare) și depinde de substantivul soare.

-circumstanțiale, când antecedentul este un adjectiv, un adverb sau o interjecție;

De ex.: „Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt” (Mihai Eminescu). Lângă izvoară este apoziție, determină adverbul acolo.

-explicative, când antecedentul este o propoziție sau o frază, dar despre propoziția apozitivă vom vorbi într-o altă lecție.

Ce semne de punctuație se folosesc în cazul apoziției:

-virgula, înainte și după apoziție;

Elena, verișoara mea, participă la olimpiadă.

-linia de pauza, înainte și după apoziție;

Câinele- adică Grivei- este bolnav.

-două puncte, in fata apoziției

Ești priceput: adică eficace

Virgulele sau cele două linii de pauză țin locul unor paranteze. Obișnuim adesea să punem cuvinte între paranteze date ca o explicație suplimentară.

Apozițiile care urmează după substantive proprii sau după pronume personale sunt de obicei izolate, deoarece nu am putea să știm despre cine este vorba.

De ex.: Voi, copiii, sunteți uneori neascultătoti. Copiii lămurește pronumele voi.

Este ceva asemănător cu un vocativ așezat în interiorul propoziției, pentru că apoziția poate fi exprimată și printr-un substantiv în cazul vocativ.

De ex.: „- Apoi dă, bade Ipate, unde-i vorbă, nu-i mânie” (Ion Creangă)

Ileana Mlădinoiu