Unde și de ce a murit Ion Luca Caragiale. Vagonul mortuar s-a rătăcit pe drum

Cel mai mare dramaturg român, așa cum l-a numit George Călinescu, s-a născut la Haimanale, județul Prahova, în februarie 1852. De-a lungul vieții sale, acesta a fost dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. Din păcate, nedreptățile la care a fost supus l-au îndemnat să părăsească țara. Unde și de ce a murit Ion Luca Caragiale. Pare că nici după moarte nu mai dorea să revină în România.

A plecat dezgustat şi scârbit de ţara în care se născuse

Marele dramaturg Ion Luca Caragiale a părăsit România în anul 1904, în urma unui proces pierdut de calomnie intentat lui Caion, un publicist care îl acuzase de plagiat. A părăsit țara în care trăise și pentru care scrisese până atunci, dezgustat şi scârbit de împrejurări. „Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”, spunea acesta înainte de a pleca.

A decis să se mute, împreună cu familia sa, la Berlin și a închiriat un apartament în cartierul Willmersdorf. Și-a înscris copiii la școală și a părut foarte mulțumit pentru o vreme de alegerea făcută. Însă parcă dorul de țară începea să îl apese. Le trimitea foarte multe scrisori prietenilor săi, înscriindu-se și în cercurile studenţeşti româneşti de la Berlin, în încercarea de a își mai alina dorul de țară.

Știri din lume

Dovada că Charlie Chaplin a fost ROMÂN! Cum a devenit prieten cu Ana Aslan

Știri din lume

10 locuri din Maramureș pe care trebuie să le vizitezi. Localnicii își respectă, cu sfințenie,...

Caragiale primea veşti din România de la Alexandru Vlahuță, bunul său prieten, cel care îi cerea adesea să se reîntoarcă. Însă acesta nu dorea sub nicio formă să revină la traiul din România, fiind profund dezamăgit de felul în care era condusă țara.

”Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul, viţii demne de compătimit”, îi scria dramaturgul lui Vlahuţă.

Aici a început să colaboreze cu câteva reviste literare, sub anonimat, de frică să nu mai fie judecat. Avea traume din cauza criticilor pe care, ani la rând, le-a primit în România și a ales să nu își mai asume aceste scrieri. În perioada exilului a scris şi poezii pe care le-a trimis în ţară, tot sub semnătură anonimă. Directorii ziarelor de la acea vreme au respectat dorinţa lui Caragiale şi poeziile sale au fost publicate cu autor anonim. ”În gestul acesta al marelui dramaturg, trebuie văzut nu numai scrupulul de conştiinţă artistică, ci şi reflexul acestui dezgust de oameni şi de părerile lor. Nu vrea să mai apară în faţa lor, să fie judecat şi interpretat”, scriu biografii B Jordan şi Lucian Predescu în cartea „Tragicul destin al unui mare scriitor”.

Unde și de ce a murit Ion Luca Caragiale. „N-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach”

Anul 1912 a fost unul solicitant pentru dramaturg, văzându-se nevoit să muncească din greu pentru a îşi putea întreţine familia. Scria mult, până la ore târzii în noapte şi călătorea mult. „Din ultimele călătorii s-a ales cu o răceală din pricina căreia are accese de tuse, iar fumatul le face şi mai dese”, scriu biografii despre ultima perioadă din viaţa lui.

Inevitabilul s-a produs. În neagra seară de 9 iunie 1912, dramaturgul s-a retras în dormitor, spunându-i soţiei că va lucra până târziu. Dimineaţa, aceasta l-a găsit fără suflare. Avea doar 60 de ani. Momentul nefericit este descris de Cella Delavrancea care se afla atunci în casa lui din Berlin.

„Într-o dimineaţă, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea. Dintr-o dată, un ţipăt a sfâşiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la uşă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a ţipat. Cum să faci loc durerii, aşa, pe neaşteptate? În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu poveşti, proiecte şi voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendinţele noastre spre poezia cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luki pastişuri compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur şi-o dorise, esenţă în spaţiu, verb fără adjectiv”, stă scris în volumul „Dintr-un secol de viaţă” al Cellei Delavrancea

Cauza morţii lui Caragiale a fost arteroscleroza, la care a contribuit și boala de inimă de care se stinsese aproape tot neamul lui. Corpul neînsufleţit al dramaturgului nu a putut fi adus în ţară imediat după moarte, pentru că ministrul Plenipotenţial al României din capitala Berlin tocmai intrase în concediu. Astfel, rămăşiţele i-au fost transportate de familie şi apropiaţi în cimitirul Schonenberg din capitala Germaniei.

Vagonul mortuar s-a rătăcit pe drum

Câteva zile mai târziu, pe 14 iunie, trupul lui Caragiale a fost depus într-un cavou al familiei, în prezenţa bunilor săi prieteni Delavrancea şi Vlahuţă, veniţi la Berlin. Abia în toamnă rămăşiţele lui au luat drumul spre casă. Și ce drum! A fost plin de peripeții, vagonul mortuar rătăcind două săptămâni prin Austria. Pare că nici după moarte nu dorea să revină în țara care l-a izgonit.

Într-un final, vagonul mortuar a ajuns în Bucureşti, pe 19 noiembrie 1912. A fost înmormâtat pe 23 noiembrie 1912, cortegiul funerar făcând ocol și prin faţa Teatrului Naţional, ca un ultim dram de respect pentru cine a fost Ion Luca Caragiale. De aici, sicriul a mers la cimitirul Belu, fiind însoţit de mii de bucureşteni, printre care și cei mai mari scriitori ai vremii şi bunii prieteni ai dramaturgului, Alexandru Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu și Delavrancea.