Cine a inventat fusurile orare și la ce folosesc ele, de fapt

Atunci când îţi planifici o călătorie în țări mai îndepărtate este important să cunoști fusurile orare ale statelor respective, pentru a cunoaşte cu exactitate ora reală la care aterizează avionul sau programul diverselor activități la care dorești să participi. Astăzi, această informație este atât de obișnuită pentru noi și ușor de aflat, încât nici nu ne mai agităm prea mult din cauza ei. Și totuși, cum s-a ajuns la un consens în privinţa orei pe pământ şi cum se măsura timpul înainte de apariția acestora?

Cine a inventat fusurile orare

În prezent, fusurile orare extrem de ușor de ușor de aflat, la o simplă căutare pe internet. Le vedem ca pe o simplă formalitate, importantă atunci când călătorim într-o anumită țară și trebuie să ținem cont de ora de aterizare, programul magazinelor, programul evenimentelor sau diverse alte lucruri.

Totuși, puțini sunt cei care știu sau care si-au pus măcar o dacă întrebarea cum s-a ajuns la un consens în privinţa orei pe glob sau cum se măsura timpul înainte de a apărea fusurile orare. Ei bine, hai să aflăm împreună din rândurile care urmează.

Știri din lume

Te CRUCEȘTI! Vedetele din România care au fost ÎNȘELATE de parteneri!

Știri din lume

Dovada că Charlie Chaplin a fost ROMÂN! Cum a devenit prieten cu Ana Aslan

Până spre finele secolului al XIX-lea, fiecare ţară, ba mai mult, chiar fiecare oraş dintr-un stat îşi stabilea timpul independent, luând în calcul răsăritul şi apusului soarelui. Nu se ținea cont de timpul stabilit de vecini. Și, de regulă, ora se afișa prin intermediul unui ceas amplasat strategic pe turlele bisericilor principale, pentru ca locuitorii să știe în permanență cât este ceasul.

Omul care a schimbat totul

În anul 1876, un inginer canadian născut în Scoția, Sandford Fleming, se afla într-o călătorie de afaceri în Irlanda. Atunci, el a pierdut un tren local din cauza faptului că mersul trenurilor a fost ilustrat cu orele PM aferente după-amiezii şi serii în locul orelor AM care sunt alocate, astăzi, pentru primele 12 ore ale zilei.

Acela a fost momentul în care a realizat că utilizarea unor fusuri orare standard pe tot globul ar fi de mare folos și ar simplifica foarte mult călătoriile între oraşe şi ţări. Așadar, i-a venit ideea unui ceas standard cu 24 de ore. După trei ani, el propunea oficial în cadrul unei întâlniri a Insitutului Regal Canadian stabilirea unui timp de referinţă pentru toate țările care să aibă centrul la meridianul de zero grade. Cum acesta se intersectează cu orașul britanic Greenwich, ora universală a fost botezată Greenwich Mean Time, astăzi fiind înlocuită cu UTC.

Proiectul propus de Fleming prevedea ca fiecare ţară să îşi stabilească ora oficială în funcţie de poziţionarea geografică faţă de meridianul de zero grade: la fiecare 15 grade spre Est se adăuga o oră, iar la fiecare 15 grade spre Vest se elimina o oră din timpul GMT.

Punerea proiectului cu fusurile orare în practică

Cum graniţele țărilor sau a regiunilor unei țări nu se suprapun exact peste meridianele geografice, fiecare stat în parte a optat pentru un anumit fus orar, cât mai apropiat de realitate în funcţie de localizarea geografică. Astfel, România este în prezent cu o oră înaintea ţărilor din central europee şi cu o oră în urma Moscovei.

Cum era de așteptat, numeroase țări au fost reticente în privința propunerii lui Fleming, însă în 1885 fusurile sale orare au fost adoptate de câteva ţări importante. Ulterior, până în anul 1929, toate țările importante de pe glob trecuseră la utilizarea acestora.

Din anumite motive, care țin mai degrabă de istorie, unele state au preferat să adopte un fus orar împărţit la jumătate de oră. Câteva dintre acestea sunt Iran, India sau Afganistan. Însă, China a decis să folosească un singur fus orar pe tot teritoriul ţării, deşi potrivit regulii lui Fleming ar fi trebuit divizată în 5 fusuri orare distincte.

Cum a fost, mai exact, Sandford Fleming

Fleming nu a fost tocmai un inginer oarecare. Născut în Scoţia în 1827, el s-a mutat în Canada la vârsta de 18 ani, unde a început să lucreze ca topograf în oraşul Peterborough, devenind în 1849 inginer la Grand Trunk Railway, unul dintre sistemele canadiene de căi ferate. Tot în anul acela, alături de mai mulți prieteni, a pus bazele Institutului Regal Canadian.

Grație calităților sale deosebite, Fleming a ajuns inginer-şef al Căilor Ferate de Nord din Canada în 1855, iar din 1863 s-a ocupat de construcţia „Northern Railway of Canada”, una dintre principalele linii de cale ferată din Canada. O noutate adusă de acesta sunt podurile din fier, care au înlocuit treptat podurile din lemn. Ulterior, el s-a angajat la compania Canadian Pacific Railway, inițiind un proiect de cale ferată care lega coasta Atlanticului de coasta Pacificului prin Munţii Stâncoşi. Acesta a fost finalizat după retragerea sa din activitate.

În anul 1902, canadianul și-a mai văzut un vis împlinit. Un proiect care lega prin telegraf toate coloniile Imperiului Britanic. După finalizarea acestuia, el s-a retras la Halifax, acolo unde a și încetat din viaţă în 1915, la 88 de ani. În prezent, pentru recunoașterea contribuţiilor sale, Canada a numit un oraș, un liceu și o școală primară după numele lui.